S-a născut la Şomcuţa Mare în 1821, an când Tudor Vladimirescu răsculase ţara împotriva „tagmei jefuitorilor“ şi s-a sfârşit la numai 28 de ani, murind cu demnitate la 23 mai 1849 în bătălia antiungară.
Se trăgea dintr-o familie de nobili români din părţile Chiuarului, tatăl său fiind funcţionar de judeţ cu stare materiale bună. A făcut studiile liceale şi de drept la Carei, Zagreb şi Pesta. A practicat avocatura în Maramureş, apoi s-a stabilit în Apuseni la Abrud, prin profesia sa ajutând moţii împovăraţi de fiscalitate şi corvezi. În 1848 a fost numit administrator al comitatului Zărand. A fost un principal fruntaş al adunărilor populare de la Abrud, Câmpeni şi Bistra din 1848 şi al primei Adunări Naţionale de la Blaj 18/30.04.1848 împreună cu A. Iancu. La Marea Adunare Naţională din 3/15.05.1848 a avut un rol de însufleţire a maselor. Comitetul Naţional Român din Sibiu l-a numit Prefect al Legiunii Zărandului.
Pătruns de „boala românismului“, Buteanu a fost arestat de două ori, motiv pentru care tatăl său la dezmoştenit. Şi-a părăsit familia şi s-a angajat în febra luptei. Ca prefect s-a remarcat în operaţiunile dezarmării maghiarilor din Huiedin-Lacu Negru, pentru a-i împiedica să intre spre Cluj. Apoi şi-a dus oastea la Teiuş cu celelalte trupe româneşti, înaintând spre Aiud. S-a remarcat în bătălia de apărare a „cetăţii aurului“ Munţii Apuseni.
În mai 1849 în urma năvălirii maiorului Hátvany în Abrud în fruntea unei armate de 1500 de oameni bine înarmaţi, românii au fost dezarmaţi şi I. Buteanu împreună cu Petru Dobra arestaţi. Petru Dobra a fost împuşcat iar pe Buteanu, în fuga lui din Abrud, Hátvany învins, l-a luat cu el la Baia de Criş, apoi Hátvany fiind din nou învins se retrage spre Ungaria, ducându-l cu sine pe Buteanu. Ajungând la Iosaş, graniţa care a despărţit Ardealul de Ungaria Hátvany l-a lăsat să-l spânzure pe Buteanu la 23.05.1849. Ultimele cuvinte ale lui Buteanu au fost „Mor liniştit, căci a mea moarte este răzbunată de ajuns prin cele două pierderi ale ungurilor la Abrud“. Sfidând orgoliul beţiv a lui Hátvany şi-a aruncat punga cu galbeni zicând „Luaţi-o tălharilor, pentru asta luptaţi voi, nu pentru libertăţi!“, apoi şi-a pus singur funia de gât. A fost îngropat la câţiva paşi de locul osândei. Reîngroparea creştinească, în cimitirul din Gurahonţ, a osemintelor lui I. Buteanu a avut loc chiar în septembrie 1869. Pe crucea de piatră are următorul text: „Ici sunt osemintele fericitului Ioan Buteanu, unul din martirii naţiei române, ucis perfidamente în an 1849, ziua 23, luna maiu“.
În amintirea eroului nostru să-i aducem un pios omagiu pentru sacrificiul suprem, pentru vitejia şi bărbăţia de care a dat dovadă, nefiind speriat de moarte, el adresându-se călăilor săi. „Am salvus conductus de la Kossuth. Eu mor, dar nu mă tem de moarte, căci am stat zi de zi în faţa ei.“
La trei luni după redactarea unei scrisori a lui Bruteanu, N. Bălcescu găseşte o scrisoare a martirului, scrisoare adresată maiorului Csutak Kálman, care reprezintă un testament politic al revoluţionarilor români. Iată scrisoarea:
„Aşa cum văd că Dvs. lucraţi pentru principiile egalităţii şi ale fraternităţii. Foarte mă mir că şi noi Românii ne luptăm tot pentru aceleaşi principii şi de când am început lupta tot adevărata libertate şi recunoaştere a existenţei politice a naţiunii noastre am proclamat-o. Aceasta ne-a fost lozinca, pentru asta trăim şi murim. Dar dacă şi Dvs. pentru asta vă luptaţi, atunci nu este nici o deosebire între noi şi e păcat a vărsa atâta sânge, fără nici un folos. Aceasta nu o pofteşte, nici nu o aduce cu sine principiul fraţietăţii. Dar aşa că ce spuneţi despre noi Românii, că ne luptăm pentru absolutism aceea tocmai la Dvs. se potriveşte. N-am încercat noi a ne însoţi cu voi pentru câştigarea libertăţii, nu mai să ne recunoaşteţi naţionalitatea? N-am dorit noi a vă întinde dreapta noastră numai ca să înţelegeţi principiul egalităţii aşa precum este înţelesul lui adevărat? A trecut timpul, credem, de a mai subjuga popoare. În fiecare naţiune ca şi în Dvs. s-a deşteptat simţul naţionalităţii. Nu v-aţi putut desmeteci nici într-atâta, ca să ştiţi că aveţi nevoie de simpatia Românilor? Elementul românesc de la Tisa până la Marea Neagră e mult mai compact, decât al vostru şi nu poate pieri din şirul popoarelor. Ar fi bine de v-aţi gândi, aţi cumpăni aceasta şi v-aţi sili a câştiga dragostea Românilor, pentru că, zău de aceasta aveţi nevoie, iar nu să omorâţi oameni neînarmaţi, femei şi copii, să aprindeţi satele, să duceţi la sapă de lemn poporul şi să prefaceţi ţara într-un cimitir pustiu… Treziţi-vă, că mai este încă vreme! Nu vă pătaţi caracterul naţional!… Fie-vă de exemplu cum s-a cufundat şi a pierit glorioasă naţiune polonă. Voi şi în epoca libertăţii mai ţineţi după exemplul vechiului sistem sclavagiu. Corpul juris-ul şi Tripartitul lui Verbóczi de altă dată, adică voi numai la slugi doriţi a fi cârmuitori, iar nu la cetăţeni liberi.
Da, fiindcă libertatea voastră este numai linguşire, amăgire şi vorbă goală.“
