Trecutul... Multe dintre noi oftăm când auzim acest cuvânt. Fie că ne aducem aminte cu durere de un episod trăit, fie cu nostalgie, cu dorinţa de a-l retrăi. Cel mai des, ne amintim lucrurile frumoase şi retrăim în gând de multe ori acel vis sublim. Am iubit şi trecutul ne-a furat acel val plin de pasiune, de încredere, de dăruire. Nu am reuşit să ne mai aruncăm în oceanul viselor. Acum ne simţim singure şi stăm pe nisipul atât de trist pentru că EL nu e... Şi nu facem decât să privim valurile de o mie de ori pe noapte. De ce rămânem pe plaja? De ce nu plecăm? De ce ne lăsăm captive obsesiei de trecut? Suntem prinse de trecut pentru că nu mai putem să simţim prezentul. Pentru că prezentul e prea urât, prea gol. Ne întoarcem de atâtea ori la amintirile frumoase cu persoana iubită pentru a înlocui nefericirea actuală. Clipele dulci ne fac să zâmbim, să retrăim fiorii primei atingeri, momentele pline de căldură când braţele lui ne apărau. Cât de bine ne facem când lăsăm trecutul să invadeze prezentul? Dacă amintirile ne trezesc iar sentimentele, e doar o plăcere care nu va dura. De ce? Pentru că iubirea trebuie să ne invadeze cu fapte prezente, nu datorită a ceea ce a fost! Iubirea nu este arătată o dată, şi apoi pe marginea unei singure dovezi, ne lăsăm entuziasmate pentru prea mult timp. Iubirea trebuie dovedită în fiecare secundă, nu să avem impresia că o simţim.... Deoarece, totul e datorită unei iluzii. Trebuie să învăţăm să trăim prezentul! Şi dacă îl trăim cu adevărat, atunci luptăm să îl facem mai bun. Dacă trecutul a fost frumos, puneţi-vă întrebarea: de ce nu mai este? Să nu uităm că oamenii se schimbă, sentimentele se schimbă. Şi atunci, cât timp ne mai simţeam fericite dacă sentimentele lui erau schimbate? Nu ne-am mai fi simţit iubite, ci doar într-un coşmar cu oameni vulgari şi nepăsători. Nu e mai corect, oare, pentru viaţa noastră, să nu ne întoarcem într-un ritm obsedant la trecut? Nu e, oare, mai corect pentru noi?
